Rade harb de oala sparta
Et pluribus unum

"Nu merita sa plângi pentru nimeni, iar cei care merita nu te vor face sa plângi." Gabriel Garcia Marquez
  • Et pluribus unum
  • Aboneaza-te la insemnari
  • Blog Status
  • Vizitatori:
    108.789
     
  • Insemnari:
    43
     
  • Comentarii:
    57
     

"Moralitatea este atitudinea pe care o luam fata de oamenii care ne displac". Oscar Wilde

Magazin naturist
 

Lucian 'Peste' Romanescu si Taverna (cu fantome)
     media: 5.00 din 2 voturi

Am fost recent in Taverna (cu fantome). Sau cel putin asa se zice despre acea crasma. Bar.
Atmosfera? Hm, destul de incinsa, mult alcool, fum de tigara. Si muzica cat incape. Live. Chiar se canta pe bune. Aveam eu ceva de comentat la acest capitol, dar, gandindu-ma din nou, am ajuns la o concluzie: decat aburerile si schelalaielile fara rost de la TV, cu discul in "spate" (unde mai pui ca mai si sare), mai bine, nu, incomparabil mai bine vocile ragusite si chitarile, cateodata dezacordate.

Am fost intr-o sambata sau duminica seara, nu-mi mai aduc aminte. Cantau The Blues Warriors. Nu stiu cine-s membrii trupei. Cu o singura exceptie. Chitaristul.

Chitaristul e un tip slabut, cu pleata si cu un talent deosebit in ceea ce priveste manuirea chitarii. Genul Hendirx, fara teorii despre arpegii, game si figuri. Ci simplu si la obiect.

Despre chitaristi pot spune un lucru: sunt tehnicieni si artisti. In prima categorie il incadrez fara sa ezit pe Malmsteen. In a doua - pe Hendrix, Peter Green, Lowell Gorge etc etc.
Chitaristul trupei The Blues Warrior este un artist. Lucian Romanescu. Baiat tanar, extra talentat. Lumea ii zice Peste. Nu as putea sa va explic de ce, sau care este etimologia acestui apelativ al sau. Dar nici nu ma intereseaza, sincer vorbind.
Este un tip care-l stiu de foarte multi ani. Si pun pariu ca multi care au trecut prin pasajul din Piata Unirii il cunosc. Daca ai trecut pe acolo, si ai auzit un Stevie Ray Vaughan la o chitara rece, ala e Peste. Si in plus, mai si tine chitara precum Hendrix! Talent, nimic mai mult.
Poate niste alcool... prea mult alcool, in rest nimic.

Am multe ganduri la aceasta ora mica despre ce se intampla in Taverna si as putea scrie chiar multe, zic eu, dar timpul ma preseaza, asa ca am sa revin alta data.

Daca vreti sa mergeti in Taverna, sa treceti in week-end si sa va faceti o parere despre Peste. Lucian Romanescu. Si sa-mi zice-ti si mie.

Pana atunci, numai bine!

Lucian "Peste" Romanescu






















Baietii "rai" de la The Blues Warriors.






















Lucian "Peste" Romanescu la chitara bass.























Diverse
     media: 0.00 din 0 voturi

In seara asta am fugit la bere... Si, din varii motive "tehnice", nu am putut face un alt material.

Numai bine!


Scurte biografii - Cornel Chiriac
     media: 5.00 din 3 voturi

Am fost azi in vizita la un bun prieten de-al meu, despre care am sa mai "vorbesc" aici la timpul potrivit. Discutand despre una alta, la o cafea si o tigara, inevitabil am ajuns la capitolul muzica. Despre ce trupe am mai ascultat sau inca o facem in ultima vreme, impresii, putine critici, glume si tot ce inseamna o atmosfera de buna dispozitie .
Saru' mana Luminita pentru ... stii tu pentru ce!

Una peste alta, m-a lovit brusc o constatare a unui fapt, cel putin trist, din punctul meu de vedere.
Pe vremuri, in acea binecunoscuta perioada de austeritate in toate planurile, dar mai ales in cel informativ (vorbesc de autenticitatea si calitatea informatiilor din presa scrisa si nu numai [inclusiv arhicunoscutele conserve de pe rafturile magazinelor] ), noutatile muzicale ajungeau cu mare greutate in tara.
Fie din greseala unui distribuitor, ocazie cu care mai prindeai un disc pe ici colo, fie datorita turistilor din spatiul vestic al Europei, care-si petreceau vacanta pe litoralul romanesc si cu care puteai aunge "la mica intelegere".
Deasemeni, in Iasi, puteai sa platesti 3 lei ca sa asculti o singura melodie, la o singura boxa, o singura data...Incredibil, nu? Dar adevarat!

Ceea ce vreau sa spun este ca unii indivizi pasionati de muzica chiar faceau sacrificii [in sensul de efort] pentru a asculta muzica ce le placea si care, sant convins, inca ii face sa mai tresalte.

In ziua de astazi situatia e cu totul alta. Nu pot sa afirm ca te impiedici pe toate drumurile de un disc bun, dar este INCOMPARABIL mai usor de gasit. Repet: incomparabil mai usor. Totusi dezinteresul publicului, mai ales cel tanar, depaseste cu multa limita mea de intelegere.
Este la fel de adevarat, pe de alta parte, ca odata cu accesul la informatie, care vine intr-o forma mai mult sau mai putin diversificata, este si firesc ca si gusturile sa tinda spre aceeasi directie.

Am facut aceasta mica paranteza pentru a mentiona ca, fiind astazi in vizita la prietenul meu, mi-am adus aminte fara sa vreau marele Cornel Chiriac, realizatorul legendarei emisiuni radio "Metronom" la Radio Europa Libera.
De aceea, astazi nu voi vorbi despre o trupa anume, ci voi incerca sa aduc un omagiu marelui om care a fost Cornel Chiriac.

Cornel Chiriac s-a nascut la data de 8 mai 1941, la Pitesti. Face pasiune pentru muzica inca din perioada liceului, iar mai tarziu, dupa sustinerea examenului de bacalaureat, urmeaza cursurile Facultatii de Limba Engleza din Bucuresti. Intra in contact cu persoane din lumea presei inca de pe vremea studentiei ca, mai tarziu sa inceapa sa lucreze la Radio Bucuresti, unde pune bazele emisiunii Metronom, realizata in colaborare cu Geo Limbasanu. Emisiunea se va bucura de un imnes succes inca de la primele editii, datorita calitatilor de prezentator si critic muzical ale lui Cornel Chiriac.












































El va fi considerat ulterior drept unul dintre cei mai mari critici si comentatori de radio din perioada anilor '60, pe care Romania a avut sa-i ofere lumii intregi.
La Metronom se puteau asculta ultimele noutati din domeniul muzicii rock, pop, dar si Jazz si Blues.
Cornel Chiriac nu uita nici presa scrisa. Deasemeni, sustine intens organizarea si desfasurarea Festivalului National de la Ploiesti.

Pleaca din tara in 1969 din cauza unor motive pe care nu le voi aduce in discutie aici. Va continua seria de emisiuni Metronom (dar nu numai) la postul de radio Europa Libera din Munchen.

Despre venirea sa la Eurpa Libera, isi va aduce aminte Noël Bernard, intr-o emisuine de la acelasi post de radio (in data de 5 martie 1975):

" L-am întâlnit pe Cornel Chiriac pentru prima oară în primăvara lui 1969. Era la scurt timp după invazia Cehoslovaciei. Cumva, Cornel reuşise să iasă din România şi să ajungă în Austria. Cineva mi-a spus că în lagărul de refugiaţi de la Kreiskirchen de lângă Viena se afla un tânăr muzician român foarte talentat, care făcuse emisiuni muzicale la Radio Bucureşti şi care era un as în domeniul muzicii moderne. Am intrat în legătură cu el şi am aranjat să ne întâlnim la Salzburg. Cornel nu avea încă hârtiile de refugiat care i-ar fi permis să călătorească în RFG.

Îmi aduc aminte ca astăzi de ziua în care ne-am întâlnit într-un frumos şi vechi hotel de pe malurile Salzarului, un râu pitoresc care traversează oraşul lui Mozart. M-a întâmpinat un băiat tânăr, pe vremea aceea avea 25 sau 26 de ani, puţin hippy ca înfăţişare, dar evident inteligent, plin de candoare şi simpatic. Conversaţia n-a durat prea mult. Mi-a povestit despre greutăţile pe care le întâmpinase la Radio Bucureşti, despre felul cum emisiunile lui erau cenzurate. Despre modul absurd în care un nechemat sau altul stabilea ce melodii sunt conforme cu linia partidului şi care sunt contrarevoluţioare sau subversive. Mi-a spus că tolerase toate aceste nu fără momente de răzvrătire fiindcă spera, împreună cu mulţi alţii pe vremea aceea, că lucrurile se vor îndrepta treptat. Invazia Cehoslovaciei, înăbuşirea Primăverii de la Praga îi zdrobise toate speranţele. Hotărâse să plece cu orice chip din România.

M-am înţeles cu el să vină să lucreze la noi la Radio. Mă felicitam că făcusem o achiziţie bună, că umplusem o lacună în programele noastre, fără să bănuiesc pe vremea aceea cât de strălucită avea să se dovedească. După completarea formalităţilor, a venit la noi la München la sfârşitul lui mai 1969. Curând după aceea, undele hertziene purtau spre România şi în lumea largă unul dintre cele mai bune programe din lume de muzică populară modernă. La început, Cornel a simţit nevoia să-şi reverse năduful şi, folosind un limbaj prea elegant, s-a răfuit cu cei care nu-l lăsaseră să-şi facă meseria la el acasă, care îl siliseră s-o apuce pe drumul pribegiei. N-ar fi trebuit poate să-l las s-o facă. Cel puţin nu în stilul acela. Dar nu am vrut ca acest tânăr de o sensibilitate cu totul deosebită să aiba impresia că a fugit de o cenzură în România ca să dea de o altă cenzură aici la München. "


* Important: multumiri deosebite realizatorilor paginii web http://interioare.free.fr/ de unde am preluat citatul de mai sus.

























Inutil sa mai aduc in discutie calitatile sale, in primul rand, de om, persoana cu suflet deosebit, un rebel al acelor vremuri, care, nu-i asa, nu dorim sa le revedem niciodata.

In seara zilei de 4 martie 1975, pleaca spre casa dupa o scurta iesire in oras. In acea fatidica seara, Cornel Chiriac va fi injunghiat langa masina sa, intr-o parcare din Munchen...

Astazi, cei care vor sa aduca un omagiu marelui om, critic, disk-jokey, talent - Cornel Chiriac - o pot face la cimitirul Reinvierea, la pozitia E19.

Ca un omagiu adus lui Cornel Chiriac, la Ploiesti se infiinteaza Clubul de Jazz "Cornel Chiriac" ( 24 februarie 1995 ).

Ciudata este soarta uneori, mai ales daca ne gandim ca in acele vremuri marele minti sau, daca vreti mintile "luminate" au fost (sau cel putin s-a incercat) reduse la tacere, iar in ziua de azi nu intereseaza pe nimeni.
Dar asta e alta poveste...

* Ultima emisiune realizata de Cornel Chiriac poate fi ascultata la adresa de web http://nmion.chez-alice.fr/bin/cornelc.mp3

Pana data viitoare, sa mne auzim numai de bine!


Scurte biografii - The Band
     media: 5.00 din 1 vot

The Band... Cat de simplu suna! De fiecare data cand pun un disc al unei trupe in aparat ca sa-l ascult sau sa-l "disec" ma gandesc cat de mult inseamna numele acesteia pentru marele public. "Ai ascultat ...?" "Ai auzit de ...?" Mi-aduc aminte ca nici nu intelesesem bine la ce facea referire tipul cand imi spusese ca in seara aia era auditie Creedence [ Creedence Clearwater Revival , despre care vom vorbi la timpul potrivit] .

Fiu al unui tata evreu si mama Mohawk, Jaime Robbie Robertson vede lumina zilei la data de 5 iulie 1943, in Toronto, Ontario. Vizitand diverse manifestari muzicale, impreuna cu mama sa, i se trezeste interesul pentru muzica, astfel incat, deja de la varsta de 5 ani , incepe sa ia lectii de chitara de varul sau. Pe masura trecerii timpului, interesul sau in ceea ce priveste muzica se extinde dincolo de aria folk / country, ajungand in aria rockului.

Spre sfarsitul anilor 50, decide sa se intre in industria muzicala . In 1958 se alatura celor de la The Hawks, trupa de acompaniament a lui Ronnie Hawkins [melodii gen rockabilly], cunoscuti ca si Levon and The Hawks. Hawks era alcatuita din: Richard Manuel (pian), organist Garth Hudson (clape), bassist Rick Danko (chitara bass) si tobarul Levon Helm. Vor canta impreuna cu Hawkins pana in 1963, cand se decid sa continuie pe cont propriu, cand... ce sa vezi? Intra in atentia lui Bob Dylan (hehehehe...) [pe numele lui adevarat Robert Zimmerman]. Acesta ii ia ca trupa de acompaniament pentru turneul sau, ce a facut inconjurl lui, intre anii 1965 - 1966.
Tot ei i se vol alatura lui Dylan pentru niste inregistrari, daca pot sa le numesc "neoficiale", care mai tarziu [ 1975, Columbia Records] se vor materializa pe memorabilul disc The Basement Tapes si pe care Dylan experimenteaza teme de folk, si tematici ale muzicii de inceput de pe continentul american.





























Dupa colaborarea cu Dylan, trupa incepe activitatea pe cont propriu, punandu-si numele The Band [nume care se trage, dupa cum spun gurile rele, de la felul de a fi prezentati de catre Dylan in timpul turenului sau, mentionat mai sus].

Bun. Avem trupa. Avem chiar si nume! Sa cantam!
Baetii scot doua discuri la sfarsitul anilor '60, care vor deveni unele dintre cele mai complexe si importante discuri din istoria muzicii rock [....cineva mi-a zis zilele astea "Alaturi de care? Alaturi de ce anume?".... ei bine, alaturi de, de exemplu "Super Session" de Mike Bloomfield, Al Kooper si Steven Stills...], care sunt, dupa parerea mea niste "must-have": Music from Big Pink (1968) si The Band (1969), cu mare influenta asupra lui Eric Clapton, ca un exemplu.

Eh, nu-i asa ca e ciudata soarta? Marele "adevaruri" se descopera prea tarziu, desi, daca ma gandesc mai bine, era dificil in acea perioada de efervescenta creativa in plan muzical sa alegi ceva care sa poata fi definit "imi place cu adevarat".

Astfel se face ca Al Kooper scrie un articol in revista Rollin Stone despre baieti si asa ajunge sa le creasca popularitatea seminificativ, extrasele "The Weight" si "This Wheel's on Fire"de pe Music from Big Pink ajung mari hituri.

















Interesant la trupa asta este ca toti membrii trupei fac voce, si inca ce voce!
Oricum, baietii sunt niste "grei" dupa mine si va voi prezenta foarte pe scurt gama de sintrumente care se pot auzi pe orice disc The Band:
1. Robbie Robtertson
chitara, voce
2. Richard Manuel pian, muzicuta, tobe, saxofon, voce
3. Garth Hudson clape, pian, clavinet, accordeon, sintetizator, saxofon, voce
4. Rick Danco chitara bass, violina, trombon, voce
5. Levon Helm tobe, mandolina, chitara, chitara bass, voce

In continuare baietii scot Stage Fright (1970), dupa care participa la Festival Express , un mare turneu in Canada la care au mai participat Janis Joplin si Grateful Dead.
Un an mai tarziu urmeaza albumul Cahoots, pe care apare ca invitat Van Morrison. De mentionat, ca pe acest album baeitii mai colboreaza cu Allen Toussaint, ce cant la horn. Mentionez acest lucru, din cauza ca melodiile urmatorului album, un live - Rock of Ages (1972) vor contine multe interferente muzicale cu o conotatie deosebita - hornul, in spatele caruia nu va fi nimeni altul decat Toussaint.

In 1973 ei scot Moondog Matinee. Mai tarziu vor participa la faimosul festival Summer Jam de la Watkins Glen (28 iulie 1973), unde au fost prezenti peste 600.000 spectatori si unde au cantat alaturi de The Allman Brothers Band, si Grateful Dead.











Mai tarziu, in ianuarie 1974, baietii de alatura lui Bob Dylan pentru albumul Platent Waves si apoi Bob Dylan and The Band 1974 Tour, iar cu ocazia turneului, in acelasi an scot retrospectiva acestuia pe discul Before The Flood.

In 1976, de ziua Recunostintei (25 noiembrie), Jaime Robertson decide destramarea grupului, dar intr-o maniera destul de interesanta. Ei organizeaza un concert la Winterland Ballroom (San Francisco, California), cu invitati..... "cumpliti" cum le zic eu: Ronnie Hawkins , Bob Dylan, Muddy Waters, Eric Clapton, Paul Butterfiels, Neil Diamond, Johnny Mitchell, Van Morrison, Ringo Star etc etc etc...
Acest legendar concert va iesi pe piata sub forma discului video (film regizat de Martin Scorsese) - The Last Waltz. Teribil disc!






















Perioada The Band nu se incheie aici, dar ceea ce a urmat va las sa aflati singuri.

Pana data viitoare, numai bine!

The Band - The Weight (Last Waltz, 1978)



Scurte biografii - Johnny Winter (Partea II)
     media: 5.00 din 2 voturi

Intre timp, Johnny Winter continua sa-si intareasca reputatia de chitarist rafinat, cantand impreuna cu o serie de trupe Rythm&Blues, Rock'n'Roll, sau solo, adesea folosind diverse pseudonime, printre care amintesc Texas Guitar Slim. [Fac aici referire la perioada anilor '60). Si cum revista Rollin Stone face un articol de prima pagina, comparandu-l cu Janis Joplin, aceasta duce si mai mult la cresterea popularitatii fratilor Winter, mai ales a albumului The Progressive Blues Experiment (Johnny/Edgar Winter impreuna cu basistul Tommy Shannon and tobarul Uncle John Turner [Imperial].















O scurta trecere in revista a activitatii din perioada anilor 60, poate fi (intr-un modul cat se poate de compact) redata astfel:

1959-1962 Johnny (Macaroni) and the Jammers sau Johnny Winter's Orchestra
1962-1965 Johnny Winter and his Crystaliers, redenumita mai tarziu The Coastaleers
1963Johnny Winter and The Beaumonts
1962-1965 It and Them, The Gents, Black Plague
1965-1967 The Great Believers
1966 Texas Guitar Slim, Diamond Records: "Broke and Lonely", "Crying in my Heart", Moon-lite Records: Crazy Baby
1966 The Insight - Cascade Records, "Out of Sight", "Please Come Home for Christmas"
1967 The Traits
1967? Neil and the Newcomers, inregistrand la Hall-Way records 'Lost Without You', 'Night Ride' si 'How do you Live a Lie?'
1969 Johnny / Edgar Winter, impreuna cu Uncle John Turner si Tommy Shannon

O data ce Johnny Winter incepe colaborarea cu Columbia Records, el scoate pe piata primul album. Sincer va zic, e cumplit ce se intampla pe disculala! Urmeaza o "tornada" de discuri, care, dupa parerea mea, sunt niste "grele": Second Winter (1969), Johnny Winter (1970), Still Alive and Well (1973), Saints and Sinners (1974).

Dupa Colubmia, trece la CBS Records, unde scoate albumul John Dawson Winter III (1974). Dupa doua turnee, unde s-a bucurat de un succes imens printre amatorii de Blues electric (dar si aclamat de pasionatii de Blues traditional), in 1976 scoate Captured Live, iar un an mai tarziu controversatul Nothin But The Blues, imreuna cu Marele Muddy Waters!
















Muddy Waters fiind unul dintre idolii sai, albumul va pune bazele unei lungi cloaborari a lui Winter cu acesta. Amintesc: Hard Again, I'm Ready (1978), Muddy Mississippi Waters Live (1979), King Bee (1980), toate castigatoare ale premiilor Grammy.

Urmeaza o pauza de activa ani, dupa care Johnny Winter revine cu albumul Guitar Slinger [debut la Alligator Records] (1984), apoi continua cu Serious Business (1985), Third Degree (1986).

Ceea ce a urmat va las sa aflati, daca am ruesit sa va starnesc interesul.

Pana data viitoare, numai bine!

Johnny Winter - Mississippi Blues


Scurte biografii - Johnny Winter (Partea I)
     media: 5.00 din 2 voturi

Mi s-a reprosat ca domle', stai sa vezi, bumbacul e numai al negrilor si atat. Nu exista bumbac "alb", de nici un fel. Pai, hmm, in mare parte sunt de acord, in sensul ca esenta valorii culturale specifice unui anumit grup etnic, nu poate fi asimilata de catre un alt grup etnic, ca mai apoi acesta sa pretinda ca al fi propriu, si ca initiatorii acelei valori culturale nu au facut decat, in cel mai bun caz, sa-l imbunatateasca pe ici colo.
Bluesul, ca stare de spirit [adesea confundat doar cu tristetea si amarul de zi cu zi], s-a nascut in sanul populatiei de culoare, pe teritoriul Statelor Unite, unde aceasta a fost adusa in scopuri nu tocmai ortodoxe.

Mai tarziu, voi face o scurta istorie a muzicii Blues, care se va dori a fi o continuare a "Scurta istorie a muzicii moderne" si care va aborda si acest aspect, dar deocamdata sa ne intoarcem la personajul temei de azi - Johnny Winter.

Tatal lui se tragea din Leland, Mississippi. Absolvind cursurile Virginia Miliary Institute si ca ofiter in armata perinda tara-n lung si lat, cu treburi oficiale. Intamplarea a facut ca atunci cand era prin Texas, Beaumont, sa intalneasca o domnisoara cu niste ochi albastri superbi, care avea sa devina viitoarea doamna Winter.
Si-au inceput mariajul la Leland, dar datoriile militare ale sotului o determina pe doamna Winter sa se intoarca acasa, la Beaumont, unde, in binecuvantata zi de miercuri 23 februarie 1944, da nastere unui baiat, John Dawson Winter III.
Mama sa, fiind o persoana cu frica de Dumnezeu, il ia pe micutul Johnny la biserica in fiecare saptamana. Observand ca acesta ciuleste urechile de ficare data cand incepe sa cante corul bisericii, decide [slava Domnului! ] sa-i cumpere un instrument muzical - un clarinet!

Bunicul lui Johnny era un mare mahar in industria bumbacului in Leland, daor ca odata cu trecerea sa in nefiinta, tatal lui Johnny nu a reusit sa fata fata volumui mare munca, care o presupunea afacerea, asa ca se muta definitiv in Beaumont. Oricum, vor vizita in fiecare vara Leland.
Johnny Winter isi va aduce aminte, ani mai tarziu, ca el a avut senzatia pana pe la 11 - 12 ani se tragea, de fapt, din Mississippi.
La 3 ani dupa nasterea micutului Johnny, va urma fratele sau mai mic - Edgar Winter.
Dupa clarinet, Johnny se apuca de ukulele, apoi, ceva mai tarziu, de chitara. Incepe sa cante in duo cu fratele sau melodii in stilul vremii, ce prindeau la public, gen Everly Brothers. Cu ocazia asta, incep sa-si formeze un grup, restrans la inceput, dar cu siguranta in crestere, de fani.














La sfarsitul anilor '50, Johnny Winter, impreuna cu fratele sau Edgar, dau nastere la ceea ce s-a numit Johnny and The Jammers (1959-1960) sau Johnny Winter's Orchestra. Lanseaza melodiile School Day Blues si You know I love You, care le confera, fara indoiala, o notorietate de neasteptat [Dart Records].





















Exista o poveste, cu iz de legenda, de care am aflat si eu recent, ce dateaza de prin 1962, cand Johnny, impreuna cu Edgar eu mers la clubul Raven din Beaumont, pentru a-l vedea pe marele B.B.King live. Partea ciudata e ca ei erau singurii albi din public si ca Johnny facea ditamai taraboiul, numai pentru a canta live pe scena alaturi de Rege. Pana la urma, la insistentele publicului si angajatilor clubului, dar si pentru a-l calma pe scandalagiu, acestia decid sa-l urce pe scena, indiferent daca rezultatl avea sa sune ca o galeata de metal izbita de pereti sau nu. *alaturi de B.B.King ma indoiesc ca asa ceva r fi fost posibil, dar, vorba aia: Never say never!

Si, ca pentru sfarsitul primei parti - Johnny Winter la Woodstock. Enjoy! Sa ne auzim cu bine pana data viitoare!


Scurte biografii - Yes
     media: 0.00 din 0 voturi

Mi-am propus sa fac o serie de scurte biografii ale unor nume mari din istoria muzicii Blues, Jazz, Rock si ale altor genuri mai mult sau mai putin inrudite cu acestea. Nu voi respecta o anume ordine sau continuitate in ceea ce priveste genul din care fac parte trupele respective sau un anume fir cronologic al activitatii acestora.

La realizarea acestii serii am folosit diverse surse ( carti, internet, istorisiri ale un prieteni la o bere/cafea) cat si impresii personale pe care le-au avut acestea asupra cunostintelor mele in ceea ce priveste muzica.

Tin sa mentionez, deasemeni, ca acestea nu se vor a fi ghiduri complete, de referinta, la ora actuala fiindu-mi practic imposibil sa realizez un material de asemenea amploare, decat, poate scriind o carte.
Intentionez totusi ca aceste scurte biografii sa poate fi folosite ca un scurt ghid practic, prag de lansare sau cum mai doriti voi in cazul in care cineva doreste sa afle mai multe despre o anume trupa, chiar de-i place sau nu.


In plin razboi ( al Doilea Razboi Mondial ), pe data de 25 Oct 1944, la Accrington, Lancashire se naste Jon Anderson. Acesta isi face intrarea in lumea muzicii cu trupa Warriors, impreuna cu care inregistreaza un single ptru casa de discuri Decca Records in 1964. Mai tarziu, el se va alatura trupei Gun, cu care va canta pana in 1967.

Nota: Privind evolutia metodelor folosite in showbiz pentru lansarea unei trupe, pot sa spun ca multe s-au schimbat, comparativ cu acea vreme. In ziua de astazi, sansa unei trupe noi, tinere, de a se afirma ( pentru o scurta prioada de timp ~ 90% / sa ramana in top si amintirea omenirii ~ 10%) o reprezinta o singura melodie, ce trebuie realizata cat mai comercial, eventual cu un refren in care vocalistul trebuie sa-si expuna talentul modularii vocale cu care, bineinteles, sa dea lovitura. Atat. Restul albumului poate fi o porcarie (nu este exclus nici cazul hit-ului de rigoare), deoarece, firesc, nu intereseaza pe nimeni.

Acest baiat tanar, blond, Jon Anderson ( ma amuza faptul ca este de multe ori confundat din cauza pronuntiei numei mic [cred] cu Yan Anderson de la Jethro Tull) isi castiga existenta ca "femeie de servici" la clubul La Chasse din Londra. Intr-o seara, dupa mult alcool, ii trece printe minte sa-si faca propria trupa de rock'n'roll cu care, de ce nu, sa dea lovitura.
Intamplarea face ca acel club sa fie vizitat de un anume individ, pe numele sau Chris Squire, care se descurca chiar bine la chitara bass si voce si care cantase cu Syn.
Avand gusturi oarecum apropiate intr-ale muzicii acestia decid sa cante impreuna, dar porniti sa nu faca nici un fel de concesii muzicii comerciale si nici fiind o alta copie a amestecului blues/rock'n'roll. Chris Squire isi aduce fostul coleg de la Syn, Peter Banks (7 Iul 1947) pe post de chitarist. Lor li se alatura la clape Tony Kaye (11 Ian 1946) care mai cantase cu Federals, iar la tobe Bill Bruford (17 Mai 1948) care se alaturase cu foarte putin timp mai devreme legendei blues Savoy Brown.
Bun. Avem trupa. Ce facem? Ne trebuie un nume! Se hotarasc sa-si puna numele de YES, in idea sa fie simplu retinut si cu o conotatie aparte, tinand cont si de semnificatia acestui cuvant in limba engleza.
Scena muzicala la acea perioada era oarecum marcata de era pop/pshihedelic gen Iron Butterfly, dar si de zgomotasele Cream, Nice sau Deep Purple.
Baietii nostri au ocazia sa debuteze in Octombrie 1968 la Speakeasy Club in Londra, cand au cantat in locul absentei Slay and The Family Stone , cand au lasat impresii adanci la public.
Primul album este lansat in Noiembrie 1969 pe care deja se observa sound-ul specifc Yes. Ritmul sincopat al lui Squire, cat si academicul Bruford fac furori.
In timp ce lucreaza la al doilea disc - Time and a Word - ei canta, in Februarie 1970, alaturi de Nice la Royal Albert Hall. Pana la momentul lansarii acestuia, trupa sufera schimbari in componenta. In sensul ca Peter Banks pleaca si este inlocuit cu Steve Howe (8 Apr 1947).
Acuma.... eu ce sa zic? Imi place si de Banks, dar sant de parere ca Steve Howe a picat exact la tzanc, aducand acel sound inconfundabil al chitarii, atat de specific albumelor Yes.
Intre timp, trupa incepe sa prinda notorietate, fiind invitati la tot mai multe manifestari, concerte etc etc.
In 1971 (aprilie) dau lovitura de maestru cu albumul The Yes Album, considerat de critici drept unul dintre cele mai bune albume Yes. De data asta sunt si eu de partea criticilor, albumul mentionat fiind unul dintre preferatele mele si consider ca odata cu lansarea acestuia incepe o noua etapa in muzica Yes. As putea sa-l compar cu The Wall (Pink Floyd) sau The Turning Point (John Mayall).
Albumul ajunge locul 7 in top in Marea Britanie si 40 in SUA, iar cu ocazia asta, trupa incepe seria de concerte peste ocean, cantand in deschidere la Jethro Tull, iar mai tarziu urcand pe scena alaturi de Ten Years After si J. Geils Band.
Yes incepe lucrul la noul album, dar Tony Kaye pleaca in august (1971), fiind inlocuit cu Rick Wakeman.
"Aterizarea" lui Wakeman in trupa este, pentru mine, echivalenta cu venirea lui Howe.

Baietii lanseaza Fragile, care este, dupa parerea mea, unul dintre cele mai "mari" discuri din istoria muzicii rock, dar si un "must have" al oricarui ascultator al acestui gen. Odata cu acest album devine din ce in ce mai evidenta schimbarea liniei melodice a trupei, in sensul introducerii unor melodii de lunga durata, cu tenta psihedelica.
Acest lucru se vede foarte bine pe albumul Close To The Edge (1972) care consta, practic, din 3 melodii.
Componenta trupei iar se schimba, Bruford plecand la King Krimson, in locul lui venind Alan White (14 Iun 1949, Pelton, Durham), acesta colaborand cu diversi muzicieni ai vremii, printe care mentionez John Lenon si Yoko Ono's Plastic Band.
Albumul Tales from Topographic Oceans "imparte" fanii si criticii in doua tabere - sustinatorii vechiului sound Yes si cei pentru care noul sound reprezenta esenta trupei Yes.
Eu sant mai "boshorog" asa, de felul meu, asa ca ma incadrez in prima categorie .
In tot acest timp, fiecare membru al trupei scoate si albume solo, cu ocazia lansarii acestora aparand si tot felul de glume rautacioase, gen "Yes nu inseamna nimic fara Wakeman". Ma abtin de la comentarii.
In august 1974, Patrick Moraz se alatura trupei in locul proaspatului "dezertor", Wakeman. In acelasi an lanseaza albumul Relayer, care ajunge numarlui 4 in Marea Britanie si 5 in SUA. Parerea mea este ca Moraz dispune de talent artistic, dar ii lipsesc misterul si extravaganta pe scena.
In 1975 apare materialul video, intitulat Yessongs, ce prezinta turneul trupei din 1973, reticent la critici, dar care a prins la public.
Nu e ciudata viata asta? In 1976 Wakeman se intoarce in componenta trupei, Moraz fiind dat afara.
Dupa o lunga perioada de absenta creativa in studio, trupa lanseaza albumul Going for the One, (august 1977) care a adus un zambet de bucurie pe fetele fanilor soundului de inceput Yes. Cu ocazia lansarii albumui, trupa pleaca in urneu in SUA, acesta fiind considerat unul dintre cele mai reusite turnee Yes.
Albumul Tormato (1978) urca in Top Ten atat in Marea Britanie cat si in SUA.
Au loc schimbari in componenta trupei, astfel incat albumul Drama (martie 1980) este scos in formatia Trevor Horn (voce, chitara) si Geoff Downes la clape (bineinteles alaturi de Howe, Squire si White).

Si cum orice inceput are, inevitabil si un sfarsit, baietii anunta in Aprilie 1981 destramarea trupei. Restul am sa las sa flati voi, daca am reusit cat de cat sa va trezesc un oarecare interes.






















Iasul cel de toate zilele
     media: 0.00 din 0 voturi

Multe lucruri frumoase mi-a fost dat sa vad in Iasi. Unele dintre ele mi-am permis sa le public ( pozele apartin bunului meu prieten Catalin Armand Rotaru ) fara acordul autorului. E de blamat daca vrei sa imaprti cu ceilalti ceea ce ai? Nu cred.

























Eroul zilelor noastre
     media: 0.00 din 0 voturi

As soon as your born they make you feel small,
By giving you no time instead of it all,
Till the pain is so big you feel nothing at all,
A working class hero is something to be,
A working class hero is something to be.
They hurt you at home and they hit you at school,
They hate you if you're clever and they despise a fool,
Till you're so fucking crazy you can't follow their rules,
A working class hero is something to be,
A working class hero is something to be.
When they've tortured and scared you for twenty odd years,
Then they expect you to pick a career,
When you can't really function you're so full of fear,
A working class hero is something to be,
A working class hero is something to be.
Keep you doped with religion and sex and TV,
And you think you're so clever and classless and free,
But you're still fucking peasents as far as I can see,
A working class hero is something to be,
A working class hero is something to be.
There's room at the top they are telling you still,
But first you must learn how to smile as you kill,
If you want to be like the folks on the hill,
A working class hero is something to be.
A working class hero is something to be.
If you want to be a hero well just follow me,
If you want to be a hero well just follow me.

John Lennon - Working Class Hero



Privirile Episcopiei din Husi
     media: 5.00 din 1 vot

Am fost de Sarbatori la Husi. Printre alte lucruri frumoase care le-am vazut si printre alte locuri la fel de frumoase pe care le-am vizitat (ca nu am sa intru in capitolul vinuri ca e mult de scris ) se afla si Episcopia.
Nu am sa intru in amanunte gen lume, aglomeratie si tot ce mai tine de Noaptea de Inviere la biserica, ci voi face doar o simpla remarca a ceea ce mi-a atras atentia.

Cand eram mic si necopt, aveam ma aflam intr-o mare dilema. Privind stirile la TV, fata prezentatorului ma privea intotdeauna in ochi si imi deadea oarecum o senzatie ciudata. Mai ales ca daca schimbam pozitia mea fata de ecranul televizorului, stanga sau dreapta, acel prezentator se uita tot la mine! Adica de ce? De ce nu-i ramane privirea fixa? In sfarsit... nu cred ca eram de condamnat.

Exact acelasi lucru am ajuns sa-l constat de-a lungul timpului si in cazul picturilor (tablourilor), pozelor samd, indiferent daca era nu stiu ce tipa pe coperta nu stiu carei reviste, sau era un chip pictat pe peretele unei biserici.

Si deoarece am un simt al detaliului dezvoltat ( un atu ? ) primul lucru care mi-a sarit in ochi cand am intrat in Episcopia din Husi a fost faptul ca toate chipurile pictate pe peretii bisericii priveau oarecum in lateral. Discret. Agale. Interesant. Oare asa a primit pictorul comanda? Sau nu a mai vrut ca atunci cand intri in Episcopie sa te simti sufocat de privrile chipurilor de pe pereti? Ca de alea ale oamenilor nu mai zic nimic!
Mi-a placut. Chiar mi-a placut. Cred ca am sa mai merg pe acolo. Sa simt si eu ca pot sa ma uit in liniste la ei, fara frica de a fi laudat sau blamat de nu stiu ce sfant, fie el chiar si pictat pe un perete.


Sarbatori fericite
     media: 0.00 din 0 voturi

Am vrut sa scriu, intr-adevar, despre diverse, ca-mi tot veni inspiratia, dar, pana la urma, Pastele e o singura data pe an, asa ca un Paste fericit si linistit tutror.
Sa ne auzim cu bine! kojocel

p.s. Chiar si pentru stimabilul domn Virgil Staverescu!


Afacere de succes
     media: 5.00 din 2 voturi

Am observat, de-a lungul timpului, ca indiferent de spatiul comercial de unde fac cumparaturi (dar, in special, fac referire la alimentare), se poate auzi in mod frecvent urmatoarea fraza: "Nu am sa va dau x lei, pot sa va dau o guma de mestecat / acadea?"
Nimic extraordinar pana aici. Insa, la un calcul simplu, corolarul acestei fraze consta in zeci de milioane de lei care intra lunar in buzunarul acestor comercianti.
In ultima instanta, fiecare se descurca cum vrea, mi-ar reprosa unii. Asa este, nu zic nu, dar imi imaginez o situatie:

-Nu am sa va dau 3 mii de lei, pot sa va dau o guma de mestecat?
-Nu, doamna, nu ma deranjeaza. Doar ca daca va dau 4 gume de mestecat, imi dati o paine?

Facand referire la ce scrisesem acu ceva vreme, slava Domnului ca am avut revelatia ca, pe langa faptul ca vreau sa devin roman, o sa-mi deschid si o afacere de succes.
Producator de gume de mestecat care sa fie destinate special ca rest clientilor deja scarbiti de ele si pungi de plastic ( care trebui sa si fosneasca, din alea de se invelesc florile cu ele) in care sa se puna si respectivele gume plus acadelele lui peste, ce nu plac nimanui, ca barem clientul sa plece acasa impacat cu gandul ca "s-a scos" azi la alimentara:

"Ce tzeapa le-am tras astora: m-am ales si cu guma de mestecat si acadea ca sa nu mai zic de ditamai punga!"

hai noroc, kojocel



 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare